Sunt foi peste tot, nu ai pe unde pune un picior, hârtiile zboară chiar și prin aer, uneori făcute ghemotoc. Oamenii se ceartă întruna pe probleme de gramatică, ba invocând dicționarele de specialitate, ba ironizându-le. Ultimul caz fiind valabil pentru situația în care ce spune dicționarul nu coincide cu ce susține omul în cauză. E greu să-ți dai seama de adevăr într-o editură. Aproximativ ca-n viață. Adevărul își menține caracterul subiectiv până și aici, într-o oarecare măsură.
Desigur, parte din ce am scris mai sus este o glumă. Prima parte, îndeosebi. Dincolo de glumă, într-o editură se fac cărți, așa cum, probabil, știți mulți dintre voi. Într-o editură sunt cărți peste tot, iar foile, în general, stau pe birouri sau sfârșesc adunate în teancuri enorme, prin colțuri. Cărțile care sunt produse aici au ori autor străin, ori autor autohnton, român. Diferența dintre cele două situații o face traducerea. Acesta este fenomenul în plus care apare, când cartea avută în vedere de editură nu e a unui autor național. Putem spune, în ideea asta, că traducătorul unei cărți este „autorul autohton” al acesteia. Care nu e totuna cu autorul de drept.
Dar să vedem însă toate etapele, în ordine, mai jos. Etapele dau și procesul de lucru într-o editură.
Copyright-ul editorial
Să nu-l confundați cu copywrite-ul din publicitate, o muncă de creație, pe scurt. Sunt două lucruri diferite. Copyright-ul editorial are legătură cu drepturile de autor, este procesul de achiziționare a dreptului de a publica o carte scrisă de un om. Asta se face pe bani, iar prețurile sunt negociate cu agenția literară care servește ca intermediar între editura ta și editura străină unde e publicată cartea. Desigur, agenția literară percepe un comision al ei. Altfel, pentru dreptul de publicare, poți contacta direct furnizorul străin (o editură, un reprezentant legal, un agent literar al autorului). E mai meticulos așa, dar și mai ieftin. Sunt cărți pentru care mai multe edituri negociază prețul de copyright în același timp, cea care dă mai mult ieșind învingătoare.
Traducerea
După ce ai bătut palma pentru drepturile de autor și cartea pe care o produci e străină, deci scrisă în altă limbă decât română, o dai în traducere. Cauți un traducător preferabil specializat în domeniu: dacă ai o carte de filosofie, ar fi înțelept să i-o dai cuiva care a absolvit Filosofie, ca s-o traducă. Traducerea e un proces migălos și foarte important, practic e un proces de rescriere a cărții, dacă stai să te gândești logic. Când cărțile sunt extrem de serioase sau extrem de celebre, importante, traducătorul poate ține legătura cu autorul de drept și-i poate cere părerea legat de eventuale nedumeriri, adnotări, adaptări ale textului. Traducătorul traduce textul astfel încât să nu simți limba-sursă pe dedesubt, dar îl și adaptează. Este responsabilitatea lui să se ocupe și de această parte. O responsabilitate tot mai omisă, în ultima vreme, ceea ce nu e o veste grozavă pentru cel care vine după el, în proces: redactorul.
Redactarea
Redactorul verifică munca traducătorului sau a autorului, dacă nu e vorba de o carte străină. Practic, lui îi parvine un document Word cu sute de pagini de text pe care trebuie să le verifice de punctuație, semantică, logică – el lucrează (ca și traducătorul, de altfel!) cu toate palierele gramaticale, și nu numai, ale limbii. Verifică sensurile, e un cititor extrem de important al cărții. Munca lui este și una de rafinare, nu doar de asigurare a corectitudinii. Poate face ajustări stilistice. Mai înainte vreme, redactorii scriau chiar la cărți cu autorii: interveneau cu recomandări de intrigă, de schimbare a structurii cărții, eventual, și tot așa. Azi nu mai este neapărat așa, cu atât mai puțin când redactorul lucrează pe un text tradus. Când o traducere este foarte proastă, redactorul este pionul unic ce mai poate redresa cartea, înainte ca aceasta să ajungă pe piață. Nu de puține ori, astăzi, redactorul e un al doilea traducător. Mai bun, mai responsabil decât cel oficial, de fapt. Ceea ce nu e deloc onorabil pentru traducătorul de drept, al cărui nume, din păcate, râmâne de multe ori pe carte, și când traducerea lui a fost foarte slabă. Un aspect ce merită rectificat, în edituri.
Machetarea
Acesta este procesul de punere în pagină a textului redactat. Se mai numește paginare sau tehnoredactare. Efectiv, acum cartea își capătă forma: textele care trebuie să fie în chenare sunt puse în chenare, titlurilor li se atribuie fontul stabilit, capitolele curg unul după altul, frumos delimitate, și nu lipsite de marcaj, ca în documentul Word predat de redactor. Machetarea este responsabilă pentru aspectul, pentru designul final al cărții. Unele cărți au format prestabilit (le numim coproducții), altele nu au, se vor plia pe formatul colecției în care sunt introduse. Sau vor beneficia de un design nou, imaginat de tehnoredactor. El aranjează textul în pagină, ilustrațiile și tot, tot, tot ce mai vedem în paginile unei cărți. Tehnoredactorul e creativ pe probleme de aspect.
Corectura
Corectorul, fiind un pion de pe urmă, e uneori considerat mai puțin important. Dar nu e deloc așa! Procesul de realizare a unei cărți este unul colaborativ, fiecare etapă e esențială! Corectorul face ultimele verificări, el „șlefuiește” cu adevărat textul: silabele să fie despărțite corect; să nu lipească litere din cuvinte sau să nu fie litere inversate, greșeli; punctuația să fie cât mai… punctuală, cât mai corectă. Corectorul se asigură că paginile din cuprins și din index sunt trecute bine, că toate colontitlurile sunt la locul lor, că în caseta tehnică figurează numele celor care au lucrat la ea: traducător, redactor, paginator etc. Face ultimele modificări și retușuri, iar uneori el (sau redactorul), și apoi redactorul-șef, face și verificările de BT, unde BT înseamnă „bun de tipar”. Odată ce o carte primește BT-ul, e gata să fie tipărită, să devină carte propriu-zisă. Pentru cărțile electronice, tiparul este exclus. Documentul este trecut într-un format adecvat pentru e-readere și gata cartea!
Tipărirea
Acesta este un proces extern, intermediat, în editură, de cineva din departamentul responsabil cu producția. În urma unui contract cu o tipografie și contra cost, desigur, vor ieși pe piață 2000 de exemplare din cartea lucrată cu atâta zel, de atâtea mâini. Acesta e tirajul standard. Prețul de tipar al unei cărți este mic, față de ce vedem pe raft. Editurile nu sunt afaceri neprofitabile. Există date și faze care le întârzâie profitul, dar asta e altceva.
Distribuția și vânzarea
Sunt tot procese care au legătură cu exteriorul, și acestea. La fel, personalul specializat din editură are grijă ca tirajul cărții să fie răspândit prin librării, benzinării, cafenele și pe oriunde se mai vând cărți. Este foarte costisitoare distribuția, iar editurile își recuperează destul de greu banii din vânzări, din acest sector.
Deci… ce zici acum de cartea pe care o ții în mâini? Densă, nu-i așa. Te cred și eu, au lucrat atâtea minți la ea, prețuiește-o și prin asta! Spor la citit!
Credit foto: Anca Buzilan, ilustrator, pictor și artist grafic.