Ce frumos e la teatru!

Ce frumos e la teatru, mai ales când știi la ce piese să mergi! Mie îmi place mai puțin teatrul clasic. L-am descoperit pe cel nou, eclectic, care aduce laolaltă, pe scenă, mai multe elemente din mai multe tipuri de artă. Nu știu cum să-l numesc, cert e că m-am învățat cu el și mi-e greu să văd altceva. Deși mai văd. De curând am fost la o piesă intitulată Și veni bărbatul la femeie, o comedie absolut spumoasă, cu o punere în scenă cât se poate de clasică: doi actori, un el și-o ea, țin scena de la început până la sfârșit, replică după replică. Cei doi țin însă scena veridic, ăsta e un plus enorm!

Mie îmi place teatrul care conține mai multă metaforă. Care îți pune imaginația la treabă sau la încercare. Îmi place teatrul care nu-ți spune tot, mai lasă și câte-o enigmă după încheierea reprezentației. Nu sunt toate piesele așa, dacă-i trece cuiva prin cap să spună așa ceva.

„Iarna”, la Nottara

Încep cu Iarna, de la Nottara, pentru că, din ce am văzut până acum, piesa asta îmi place cel mai mult. Deși nu total, ca să fiu sinceră. E profund metafizică și are un joc psihologic de dedublare extrem de interesant! E superbă scenografia: un decor alb ca un vis. Așa e și piesa, ca un vis. Descrie aventura dintre un bărbat și o femeie, zbaterea lor împreună și zbaterile lor luate separat. Mi-au plăcut la nebunie inserțiile de dans (contemporan, presupun), construind mai ales scenele de sex dintre cei doi. Absolut tulburătoare! La fel și muzica. Iarna e un must-see, în opinia mea.

„Obsesii”, la Arcub

Un one-woman show  care mi-a rămas bine de tot în minte. L-am văzut mai de mult, dar îmi amintesc destul de viu că are replici care sunt ca adevărate poezii. Foarte, foarte bune replicile! Obsesii este povestea dureroasă a unei femei care suferă de tulburare bipolară, sau maniaco-depresivă. Piesa se fundamentează pe alternanța dintre cele două stări. Jocul e foarte credibil, umorul este senzațional, extrem de imprevizibil, acru pe alocuri. Îmi mai amintesc și jocurile frumoase de lumini, mai ales scenetele scăldate în roșu… memorabile, incitante! Piesa e după o poveste adevărată, dacă nu mă înșel. A autoarei care a scris cartea după care a fost adaptat scenariul de teatru.

 

„O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” și „UFO”, ambele la TNB

În regia lui Bobi Pricop, cu medii virtuale! Două spectacole spectaculoase…, ca să zic așa. Bogate scenic, mai ales prin decor. Vezi universul cu stelele lui, litere și cuvintele unei scrisori derulându-se pe jos, picăturile de ploaie îngrămădindu-se unele în altele, vezi marea întinzându-se în larg și câte și mai câte. Transpunerea e foarte puternică! Primul spectacol povestește un episod aparent straniu din viața unui copil autist supradotat (ce joc bun are actorul, ce joc bun!), iar a doua piesă redă, în mai multe scenete, cu mai multe personaje și povești de viață, nevoia omului de spiritualitate și multiplele locuri în care izbutim să ne găsim un sens. Faptul că am pus aceste două piese de teatru la final nu înseamnă deloc că sunt mai prejos. Sunt chiar extraordinare! Iar Bobi Pricop cred că e primul regizor căruia am hotărât eu, personal, să-i urmăresc activitatea.

Mi se pare vie lumea teatrului, e tânără și întinerită, observ tot mai mult nonconformism aici. Și asta, cred eu, spune ceva despre întreaga noastră lume culturală. Ceva îmbucurător.

 

One Comment

  1. Pingback: Artă plus politică, plus cenzură, plus iresponsabilitate, plus... -

Comments are closed.