„Cultura japoneză”, de Paul Varley

Nu multe dintre cărțile pe care le citesc au, în paginile lor, un aer senzual. Astea sunt, totuși, cărțile mele preferate: cele în care cuvintele păstrează ceva din chemarea cărnii, a trupurilor noastre. „Cultura japoneză” este, în opinia mea, o carte de istorie senzuală. Poate prin prisma civilizației pe care o are în vedere, poate prin prisma stilului autorului, poate prin nota traducerii. Cine știe…

Sau ce contează? Cartea este atât de bună, încât, dacă nu te omori după cărți de istorie, cum nu mă omor nici eu, probabil că treaba asta o să se schimbe și-n tine, la fel cum s-a schimbat și-n mine, după ce-l citești pe Paul Varley. Pare un fapt fericit că e el autorul, și nu un japonez. Dozajul elementelor culturale, al elementelor istorice, politice, lingvistice, al realităților japoneze în sine este atât de echilibrat, că nu te simți nicio clipă pe dinafara subiectului, depășit de el. Dimpotrivă, ești cucerit, pătrunzi încet în fascinanta cultură a niponilor.

M-am apucat să citesc despre cultura Japoniei pentru că-mi plăceau tot mai multe lucruri de aici: de la literatură (Murakami), la ceai (matcha), îmi plac încăperile și piesele lor de mobilier simple, ceramica lor (Shino) și așa mai departe. S-au tot adunat, în ultima vreme. Și am vrut să am o perspectivă mai amplă. Și am căutat o carte, găsind-o pe cea despre care scriu acum.

Aș reciti-o, atât de frumoasă e! „O introducere de înaltă ținută în cultura japoneză”, după cum scrie pe copertă. O descriere foarte bună, exact cu acest sentiment am rămas, al unei cărți foarte prețioase. Al unei civilizații foarte prețioase, cu apreciere față de firesc, naturalețe, și cu o sensibilitate aparte – denumită mono no aware („sensibilitate față de lucruri”). O delicatețe, o tristețe, o conștientizare a caracterului efemer al lucrurilor, mai bine zis, o nostalgie. Pe care am resimțit-o din plin în cărțile japoneze de beletristică. Există o pojghiță diafană care învăluie tot în realitățile lor.

Cartea lui Varley are multe referiri la artă: pictură, literatură, teatru, caligrafie, nimic nu e omis, dimpotrivă, e foarte, foarte bine documentat. Și seducător descris. Mi-a plăcut bogăția detaliilor, am simțit că mă îmbogățește și pe mine. Sunt fascinante și dense paginile întregi despre cele trei religii care au amprentat Japonia în timp: șintoismul (de unde profunda aplecare pentru natură, pentru firesc), budismul (de unde conștientizarea caracterului trecător al lucrurilor), creștinismul (care nu a avut mare succes, dar care, culmea, a lăsat în urma lui sărbătoarea Crăciunului, adoptată pe larg de japonezi, chiar dacă nu aderă și la credința care-o însoțește).

Mi-au plăcut firul logic foarte bine susținut al cărții, modul în care se împletesc detaliile sociale, cu cele politice, istorice.

Imaginea de ansamblu cu care rămâi e fascinantă, chiar dacă mai puțin după ce se petrece occidentalizarea Japoniei. De aici încoace, parcă dispare ceva și din farmecul cărții, așa cum, din câte am înțeles, a dispărut și din al societății. Și totuși, japonezii au reușit încă să-și conserve din valori: mai răzbate arhitectura veche, cu tatami (rogojini de pus pe jos), se mai fac și ceremonii de ceai, iar rareori, din câte am înțeles, se mai poartă și chimonouri.

Un detaliu etimologic care mi-a atras atenția: kamikaze e compus din kami (zei în șintoism) și kaze (vânt), deci se traduce prin „vânt trimis de zei”. Și gata, mă opresc aici cu observațiile mele: cartea e superbă, merită atenția directă a cititorului, și nu o înțelegere mijlocită prin altul. Anexez acestei cărți încă una, în engleză: „Haiku Inspirations”, de Tom Lowenstein. Extrem de frumos organizată, completează minunat volumul lui Varley!

Foto principală: pictură de Utamaro.

One Comment

  1. Pingback: #HaiKuLove -

Comments are closed.