Ce coțofene sexy dansau la un moment dat în „Vrăjitorul din Oz”, acu’ o săptămână, la Teatrul Excelsior! Niște femei costumate în negru, care se mișcau excentric-languros și erau și puțin de vis, și puțin tenebroase. Frumoase și rele — ispititoare, pe scurt. N-am putut să nu mă întreb dacă nu erau, cumva, pe scenă și pentru tăticii copiilor din public. Văzute prima oară de mămici, desigur! Pentru că femeilor le scapă puține.
Ideea mai profundă care mi-a rămas însă în minte a fost că o piesă de teatru pentru copii nu este doar o piesă de teatru pentru copii. Publicul e dublu: copiii sunt însoțiți de adulți. După „Vrăjitorul din Oz”, prima piesă de teatru pentru copii pe care am văzut-o de curând în calitatea mea de om mare, m-am gândit mult, tot cu mintea mea de om mare, la complexitatea nevăzută pe care o presupune realizarea unui spectacol pentru cei mici.
Fațada e a teatrului „pentru copii”, dar adevărul e că, pe scenă, jocul mai simplu (oare?), și mai ludic, și mai voios pentru categoria mică de public trebuie să ascundă suficient antrenament, suficient divertisment pentru cei mari: să existe glume la care să râdă și părinții. Să existe replici care să înmoaie inimile bunicilor. Idei cu care să rezoneze sau pe marginea cărora să filosofeze și ei puțin, după ce părăsesc sala. Să existe, păi nu?, un personaj masculin cu un timbru sau cu un fizic pe sufletul mămicilor. Să se-ntoarcă de drag la teatru cu copiii, în weekend!
Lăsând teatrul puțin la o parte și îndreptându-mă spre text, mi-am dat seama că nici literatura pentru copii nu este, de fapt, doar pentru ei. Mai ales câtă vreme le-o citesc părinții sau bunicii. Copiii sunt însoțiți de adulți atât în cele fizice, cât și în cele psihice, până ce cresc destul. Dacă deschizi ochii și mintea, dacă lași la o parte din seriozitatea omului mare care le știe pe toate sau aproape pe toate, vezi limpede că literatura și teatrul pentru copii cuprind, de multe ori, adevăruri despre viață redate mai profund decât ne lasă prejudecățile și/sau maturitatea să ne imaginăm.
„Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”,
de Matei Vișniec
Și totuși, nu despre „Vrăjitorul din Oz” vreau să scriu azi aici, neapărat. Ci puțin despre Matei Vișniec. La Teatrul Țăndărică se joacă „Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”, după textul omonim scris de el. Matei Vișniec mi se pare un poet și un dramaturg contemporan aparte. Eu m-am îndrăgostit de el când am citit, în volumul „Scrisori de dragoste către o prințesă chineză”, o bucățică de literatură numită ingenios „Cum am dresat un melc pe sânii tăi”. Un text de un erotism pe care n-ai cum să-l uiți. L-aș numi erotism paradoxal. E foarte penetrant și delicat. Și direct, cumva, cu o bună amprentă masculină.
Profunzimea pe care i-o atribui lui Vișniec m-a determinat să merg la spectacolul despre omul de zăpadă. A fost peste așteptări! O piesă pentru oameni mari, ascunsă foarte bine și aproape degeaba, îmi vine să zic, sub titulatura de „teatru pentru copii”.
Viața trece spre moarte
Povestea e despre un om de zăpadă bun și generos care se topește pentru că vine primăvara și se încălzește afară. E, de fapt, o alegorie iscusit croșetată a vieții care trece spre moarte. A oricărei vieți. Integrate în timp și în spațiu: „Lumea s-ar părea că este/ o continuă poveste/ care se rescrie des.” Omul de zăpadă, dându-și seama ce i se întâmplă și făcându-se din ce în ce mai mic („Te topești văzând cu ochii!”, îi zice un personaj. „Nu pot să mă abțin!”, răspunde el, spre amuzamentul sălii), apucă drumul spre soare-răsare, să discute cu Soarele.
Trebuie să treacă, în călătoria lui, peste o apă. Îl ajută luntrașul-castor, dar pentru asta omul de zăpadă plătește: îi dă nuca pe care o avea pe post de gură și, astfel, își pierde capacitatea de a vorbi. Râu, luntraș, plată. Sună cunoscut? Omul de zăpadă dă obolul și trece râul care desparte lumea celor vii de a celor morți, ajutat de luntrașul Charon. Atâta profunzime a ascuns Vișniec în textul lui pentru copii. Mi s-a părut incredibil! Și frumos, în același timp. Toate sunt bine și iscusit integrate într-o poveste care nu-și pierde firul de poveste nicio clipă. Și scena ajută: cadrul e feeric de la început până la sfârșit!
Piesa de teatru e despre trecere, despre curgerea vieții, în peisajul mare. Drama unuia e bucuria altuia: sosirea primăverii îl face pe omul de zăpadă să se topească, dar rândunelele și natura înțepenită abia așteaptă pulsul nou al vieții. Aspectul dramatic e mai pronunțat, cred, în piesa asta și prin jocul păpușarilor: elementele de umbră ale teatrului. De fapt, de „umbră”. Impresionantă dedublarea de pe scenă și impresionantă dexteritatea prin care actorii nevăzuți, ascunși după păpuși, reușesc să inspire atâta vitalitate întregului joc, întregului scenariu. I-am simțit ca pe „sufletul” piesei. Sufletul pe care nu-l vezi și care nu mai are aproape nicio valoare azi, în contextul predominant științific al lumii noastre, dar fără de care nimic nu e ce e. Cel puțin mental. Vieții îi trebuie suflu. Și teatrului.
Revin la ideea cu care am plecat la drum, pentru acest articol. Drept concluzie, recunosc că-mi place să cred că elementele pentru adulți dintr-o piesă pentru copii sunt diversiuni. Le simt ca puncte în care reprezentația parcă se revoltă. Sunt, poate, mici momente de nebunie, de îndrăzneală frumoasă, de ieșire din cadru ale regizorului, ale scenografului, ale actorilor sau ale oricui altcuiva. În ceea ce mă privește, sunt delicioase! În plus, am vorbit și cu alți părinți care mi-au confirmat: coțofenele sunt sexy, indiferent că a vrut cineva asta sau nu, în mod intenționat! Până la urmă, vine și spectatorul cu ceva, cu un fond și o interpretare ale lui, personale, în raport cu piesa pe care o privește.
PS: Hmmm, posibil să fi fost totuși ciori…
Fotografia principală: Pixabay