Absurdul doare, când ești în afara lui. De-asta și e absurd, în fond. Că nu te conține și că nu-l înțelegi. Nu ești în sistem. Lumea care ți se pare dreaptă nu are loc, efectiv nu încape în lumea nedreaptă în care n-ai de ales și trebuie să trăiești. Cum au simțit și trăit mulți în comunism.
Ridicolul.
Absurdul.
Neputința.
Durerea.
Umilința.
Lipsa umanității.
Reeducarea. Până la moarte. A spiritelor subversive. Comunismul a făcut și asta, atât de departe a mers. Și o vezi, în modul cel mai realist cu putință, în „Tipografic Majuscul”, un spectacol regizat impresionant de Gianina Cărbunariu.
O radiografie aspră și fidelă a comunismului. Într-o piesă de teatru care te doare. O piesă destulă cât să simți bine de tot, pe pielea ta, cum a trăit lumea atunci. Cât să simți puterea înspăimântătoare a comunismului, aberațiile lui crâncene, lipsa revoltătoare de umanitate. Omul a fost animal în comunism.
Un elev moare pentru că scrie pe perete cuvinte precum „libertate”, auzite la „Europa liberă”. E omorât, de fapt.
Un elev a murit și mulți, mulți, mulți, foarte mulți alți oameni au fost reduși la tăcere, în același mod, în comunism.
Anchetarea cazului elevului e ca o comedie proastă, dacă nu știi nimic despre ce a însemnat sistemul în sine și viața în interiorul lui. Altfel, dacă știi, anchetarea cazului e revoltătoare. La sfârșitul spectacolului, ești indignat, bulversat, șocat. Înțelegi și nu înțelegi. Că e absurd. E și absurd, și real. Culmea!
Un public foarte nimerit pentru piesa asta ar fi tocmai generațiile foarte noi. Tinerii care nu au prins nimic din sistemul respectiv. Generațiile celor care nu concep cum a fost înainte de ’89. Generațiile cărora nu li se mai povestește prea mult despre asta sau nu cu suficiente detalii.
Piesa e greu de digerat, fiind cu totul în spiritul realismului și al griului crud – spre negru – al comunismului. O oră și jumătate nu e mult, totuși. Nu e cât o viață de om, cât au avut de trăit unii înainte de ’89.
