Masca autenticității

După ce m-am așezat jos, un om cu o inimă cât el de mare, la propriu, a trecut pe lângă mine și pe lângă ceilalți din public. S-a dus pe scena mică și misterios luminată, din față, a scos o femeie din inimă și a început să… danseze o poveste. De unul singur, așa. Dansa o poveste de iubire, cu magia și cu durerea ei. Cu adevărul ei: când era de sperat, sperai; când era de durut, te durea.

El spera și-l durea. Dragostea fiind (și) un spațiu al riscului.

Iar riscul e suferința.

 

O știm cu toții, povestea: iubirea e și frumoasă, și greu de construit. O trăim în viețile noastre, o citim în cărți, o vedem pe scenele de teatru. Doar că pe scena de acum povestea e spusă efectiv de un trup de bărbat și… cam atât. Fără cuvinte, fără prea multe alte „cuvinte”, dincolo de ale trupului. Și totuși, ÎNȚELEGI TOT. Pentru că trupul își transmite emoția și-și spune povestea.

Trupul e intens, puternic, capabil, metaforic, frumos, are ce spune și o spune astfel încât să nu uiți. Povestea trupului e povestea sufletului care-l locuiește. Și are, pe alocuri, un umor fantastic, e metaforizată emoționant și realist, de la cap la coadă. De la îndrăgostire până la despărțire. Se petrec de toate, în inima de om pe care o vezi pe scenă. Și care încă mai pulsează, încă reușește s-o facă, după deznădejde. Probabil că va iubi și a doua oară, așa pleci din Green Hours, după spectacolul lui Paul Cimpoieru. Cu speranța asta pleci.

Așa pleci după o piesă de teatru, în general. Cu speranță. Sensul artei stă și în asta.

O altă piesă de teatru-dans a lui Paul este „Homo Americanus”: despre omul contemporan și capacitatea lui de a visa. De a mai visa, cu tot cu piedicile care, inevitabil, intervin. Piesa e mai personală și, prin asta, cumva mai criptică. Povestea e mai misterioasă, aici. Dansul e, și el, mai ambițios. Poate de-aici și misterul mai mare. Ai mai multe de deslușit, rămâi cu mai multe întrebări la care nu primești răspuns direct. Piesa mi-a amintit, mie, de Sadeq Hedayat, cu „Bufnița oarbă”: o carte extrem de încifrată, dar și extrem de magnetică. Pentru că sensurile artei sunt, uneori, dintre cele mai neobișnuite, și nu e cazul să înțelegem tot. „Homo Americanus” e un spectacol cu o lume foarte a lui, contează s-o cunoaștem, să luăm contact cu ea, e destul și e frumos așa.

Amândouă, și „Homo Love”, și „Homo Americanus”, sunt un paradox. Transmit incredibil de mult, folosind incredibil de puțin, ca recuzită. Și prin asta înțelegi, limpede, valoarea jocului, a actorului din fața ta.

Amândouă vorbesc despre expresivitatea, și frumusețea, și puterea trupului. Sunt și despre inspirație. Sunt despre o capacitate absolut remarcabilă de transpunere, sunt despre talent autentic – ascuns sub masca actorului. Dar talentul este, de fapt, al omului. Al omului care, dacă-l întâlnești pe hol, înainte de show, îți zice, are curaj să-ți zică: „Am emoții.” 

Cu o sensibilitate a lui, așa de prețioasă azi, când atâta lume fuge de ea și o reprimă.

Cu autenticitatea celui care simte.